vremuri schimbatoare

Am trecut azi pe langa locul unde am stat sa privesc apusul soarelui. Nu mai exista! Adica gardul pe care am stat a fost inlocuit de un altul, iarba a fost inlocuita cu alta mai verde, au fost plantate flori, la comanda, iar locul unde am stat, desi exista, nu iti mai da posibilitatea sa te asezi si pur si simplu sa stai! Dar mereu imi voi aduce aminte de acel soare, de felul in care batea vantul si cum iarba se apleca in fata lui.

Acelasi lucru se intampla peste tot. Se vorbeste de modernizare, dar poate nu o astfel de modernizare ne doream. Nu-i nimic! Ei stie mai bine!Ei, si nu noi! Ei, cei care nu isi doresc altceva decat inca o masina si casa cu piscina, ei cei care au uitat sau poate nu au cunoscut niciodata linistea de la blocurile din zonele marginase, linistea oferita de joaca copiilor din fata blocului, de batranii care stau pe banca la povesti.

In fata blocului meu au disparut copacii, copiii, jocurile si povestile. Le-au scos ca sa faca o parcare mai mare! A disparut copacul cocosat de vreme, care inflorea pe tonuri de rosu in fiecare primavara, si care ma facea sa visez la zile de vara cu ploi calde, la certurile pe craca din stanga care oferea sprijin pentru un leagan. Incet incet, au disparut toate. Ne-am ales cu utilaje de betonat, mizerie, desertaciune, ne-am ales cu .. ei bine .. nimic!

Dar am ramas cu amintirile copilariei! Amintiri pe care le vom fabrica pentru copii nostri.

Primele ganduri

Nu e nevoie sa ne intelem unii pe altii! E de ajuns sa inchidem ochii si sa simtim. Nu ne lasam condusi prea mult de simturi si aici gresim.

Daca ne-am lasa condusi de simturi si de sentimente poate ne-ar fi mai bine decat daca gandim inainte de a face ceva. Cu totii uitam ca viata o traim o data! Ca ni s-a dat sa o traim cum vrem, si ne lasam scufundati prea mult in alte treburi cotidiene, in alta viata care ne fura de fapt ceea ce trebuie sa facem si sa fim!

Eu vreau sa simt!!! Vreau sa inchid ochii si sa simt cu adevarat vantul pe fata mea, sa aud frunzele, sa vad lumina placuta a soarelui printre ramurile copacilor, sa observ din alt unghi si cu alti ochi copii din parc, batranii de pe banca, tinerii de pe alee. Vreau sa nu ma mai simt complexata de lucruri banale, complexe intiparite de alti si nu de mine: ca sunt fata, ca sunt tanara, ca sunt visatoare, cu capul in nori, imatura. Sunt catalogari ale unor oameni care vad ca si mine lucrurile dar le e frica sa recunoasca; sa recunoasca ca desi nu traiesc viata pe care si-o doreau, singurii vinovati pentru asta sunt chiar ei. Greseala e urmatoare: ne uitam in gura celorlalti si uitam sa ne lasam purtati de val. Viata trebuie simtita in aceesi masura cu felul in care o traim. Cand am iesit intr-o seara de la serviciu, un loc unde nu am unde sa ma uit pe geam decat daca intru in biroul altor colegi, m-am hotarat sa merg pe jos acasa, desi faceam cu tramvaiul 20 de minute sau mai mult! Pe drum, m-a atras ceva: eram langa biserica Sf.Mina, mai exact langa garduletul ce imprejmuieste spatiul verde de langa biserica. Seara se lasa incet, si soarele inca se mai vedea. Mi-am gasit un loc pe acel gard, undeva in spatele unui pom, si m-am uita la soare cum disparea usor printre copaci. Ma uitam la iarba, la oamenii care treceau, si pur si simplu stateam. Stateam si nu faceam nimic. Nici macar nu m-am miscat din loc. Am stat asa, privind. O Ora!!! Pana a apus soarele si nu se mai vedea nimic, dar inca mai era cerul luminat. Dupa care m-am ridicat, m-am suit in tramvai si m-am dus acasa. Consider ca toti trebuie din cand in cand sa punem pauza la tot ce se intampla in jurul nostru, sa spunem Stop, sa luam o gura de aer si sa continuam!

Ce-mi doresc acum cel mai mult e sa stau intinsa .. pe iarba.. si sa ma uit la soare, la copaci, si uit de tot, si sa stau... Asta e ce simt eu dupa ce, zilnic, fac acelasi si acelsi lucru. Simt nevoia de liniste, de timp cu mine, sau pur si simplu sa stau cu cineva fara sa zic nimic.